Întrebarea, aparent simplă, atinge nervul istoriei complexe a țării. Specialiștii explică de ce premisa este eronată și listează alte state europene în situație similară, evidențiind diferența dintre limbă „națională” și limbă „proprie”.

O întrebare care circulă adesea și care provoacă reacții puternice este: „Este Belgia singura țară din Europa care nu are nicio formă de limbă proprie?” Premisa pare să fie că limbile vorbite aici – olandeza, franceza și germana – „aparțin” altor țări. Cu toate acestea, răspunsul unanim al lingviștilor și al cetățenilor informați este un „nu” categoric, iar întrebarea este considerată o simplificare greșită a unei realități mult mai nuanțate.

De ce premisa este eronată? O perspectivă istorică și lingvistică

1. Limbile nu au pașaport: Nici o țară nu „deține” exclusiv o limbă. Franceza vorbită în Belgia (în special în Valonia) are numeroase particularități („belgicisme”) și este influențată de dialectele regionale precum valona. La fel, olandeza vorbită în Flandra (adesea numită „flamandă”) are o fonetică, un vocabular și o sintaxă distincte față de varianta standard din Olanda.
2. Originea comună: Istoria lingvistică a Europei este una de dialecte care s-au standardizat în diferite state-națiuni. Varianta standard a olandezei s-a cristalizat odată cu Biblia statelor unite ale Țărilor de Jos, dar are rădăcini puternice în dialectele francone vorbite în regiunea Flandra-Brabant.
3. Dialectele ca limbi proprii: Belgia are o bogăție de dialecte regionale cu statut de limbă, care sunt cu adevărat „proprii”. West-Vlaams (flamanda occidentală) este atât de distinctă încât este de neînțeles pentru majoritatea vorbitorilor de olandeză standard și are propria gramatică. Valona este recunoscută ca limbă regională în Franța și Belgia.

Belgia nu este singurul caz: O listă de țări europene este în situație similară

Contrar percepției, multe state europene împărtășesc situația unei limbi oficiale care este vorbită și într-o țară vecină mai mare.

• Austria (germana)
• Liechtenstein (germana)
• San Marino (italiana)
• Monaco (franceza)
• Cipru (greaca și turca)
• Andorra (catalana – vorbită în principal în regiunea autonomă Catalonia din Spania)
• Luxemburg (luxemburgheza este oficială, dar franceza și germana sunt larg utilizate)
• Vatican (latina este oficială, dar italiana este limba funcțională)

Cazuri limita: identitate lingvistică vs. statut oficial

• Elveția are patru limbi naționale, dintre care niciuna nu este „exclusiv elvețiană”, dar romanșa este o limbă reto-romanică specifică regiunii.
• Irlanda are irlandeza (Gaeilge) ca primă limbă oficială, deși engleza este dominantă.

Concluzie: O diversitate care definește identitatea, nu o lipsă

A spune că Belgia nu are o limbă proprie este o negare a diversității sale constitutive. Belgia este un stat monarhic federal construit pe comunități lingvistice (olandofonă, francofonă, germanofonă), fiecare cu propria identitate culturală și varietăți lingvistice. Această pluralitate, deși adesea sursă de tensiuni politice, este tocmai ceea ce definește țara. Mai degrabă decât o lipsă, este o multitudine de voci proprii care vorbesc limbi cu pedigree european comun, dar le modelează în mod unic.

Întrebarea corectă nu este dacă Belgia are o limbă proprie, ci cum și-a construit această națiune complexă o identitate puternică în ciuda (sau datorită) acestei diversități lingvistice profunde.

(C. Tomeci – Staff: Belgia / Societate & Cultură)