Românul Ionuț Cibotariu stă în spatele pianului de la vârsta de șapte ani. Este pasiunea lui, o necesitate a vieții. Când a ajuns la Bruxelles și a început să lucreze în culise la Centrul Cultural Flagey, casa de concerte nu știa nimic despre asta. Până când conducerea i-a descoperit accidental talentul printr-un videoclip. Acum, cu sprijinul casei de cultură Flagey, Ionuț își îndeplinește visul.

Când românul Ionuț Cibotariu a început să lucreze în culise la Centrul Cultural Flagey în urmă cu câțiva ani, a fost implicat în bucătărie și în culise. Postul i-a fost dat de OCMW (Serviciile sociale). Dar de îndată ce a făcut o pauză, Cibotariu s-a așezat la unul dintre multele piane din casa de cultură și a cântat. Instrumentul nu-i era străin, i se dedicase ani de zile, liceului de artă și conservatorului.

Într-o zi, când i-a arătat un videoclip al sesiunii de training – ​​Sonata a doua pentru pian a lui Rahmaninov – unui alt pianist, programatorul de jazz Maarten Van Rousselt asculta și el. Apoi le-a trimis videoclipul unor colegi, care au privit cu gura căscată.

Interpretează ca tine

Nu mult mai târziu, Cibotariu a primit o invitație să susțină un mic concert conducerii, ca un fel de audiție. „A fost o zi foarte interesantă și stresantă”, își amintește el. „Oamenii aceia îi ascultă pe cei mai mari pianiști din lume. Cum aș putea să mă deosebesc de asta? Ar trebui să cânt cât mai perfect posibil sau ca mine? La sfatul prietenilor, am făcut-o pe cea din urmă, iar până la urmă totul a mers bine. După audiție, regizorul Gilles Ledure m-a întrebat despre ambițiile mele. O voce în mintea mea a spus apoi că am nevoie de un profesor care să mă perfecționeze și să devin mai rezistent.”

Identificarea și creșterea talentelor emergente face parte din ADN-ul centrului cultural Flagey. În ultimele șase luni, Cibotariu a fost însoțit de nimeni altul decât pianistul Jean-Claude Vanden Eynden, care a câștigat premiul al treilea la Concursul Regina Elisabeta în 1964, când avea abia 16 ani. Flagey îl sprijină și cu o sesiune de portrete, o înregistrare profesională, iar casa de cultură îl ajută să-și alcătuiască un repertoriu.

Pentru Cibotariu este un vis din copilărie devenit realitate. În familia sa, unde talentul muzical este transmis din generație în generație, legende ale jazz-ului precum Dizzy Gillespie și Charlie Parker au fost cântate la fel de des ca operele clasice ale lui Chopin. Tatăl său, clarinetist și saxofonist entuziast, cânta uneori până la ora 3 dimineața. Mai ales sunetul cald al clarinetului l-a vrăjit pe Cibotariu. „Cutia de clarinet a tatălui meu a fost jucăria mea”, spune el. „De câte ori a cântat, am bătut mereu ritmul, de când aveam doi ani. Am vrut să cânt și la clarinet. Nu exista un alt instrument pentru mine. Totuși, nu am luat niciodată lecții. Când aveam patru ani, instrumentul de suflat era mult prea dificil pentru mine. Nici măcar nu am avut puterea să țin un clarinet în brațe.”

Tânărul Cibotariu a avut puțină atenție pentru alte instrumente până când a văzut o înregistrare a Concursului Chopin de la Varșovia. „A fost una dintre primele ediții, care a fost câștigată în cele din urmă de pianistul rus Yakov Zak”, își amintește el. „A cântat incredibil de bine. Atât de perfect, aproape supraomenesc. Încă nu înțeleg cum o face. Datorită lui am început să cânt la pian. Am vrut să stau și la acel instrument, pe scena respectivă. Deși pianul mi s-a părut un instrument imposibil. Dar polifonia aia? Și pedalele? Mi s-a părut mult mai dificil decât clarinetul, pe care îl poți lua oriunde.”

Ore de practică

Atingerea muzicală unică a lui Cibotariu a fost remarcată și de tatăl său. „De la cinci până la șapte ani, m-a învățat solfegiu și mi-am antrenat auzul acasă”, spune Ionuț. „A vrut să știu muzica în interior și în exterior înainte de a învăța să cânt la un instrument și îi sunt recunoscător pentru asta. De exemplu, știam deja toate notele când am început la școala de muzică din sat. De asemenea, am recunoscut orbește notele. Pentru examen a trebuit să stăm cu spatele la pian în timp ce profesorul cânta câteva note. Le-am recunoscut pe toate. Profesorii mei au găsit asta șocant.”

„A fi pe scenă în circumstanțe stresante te face mai rezistent și mai puternic ca muzician de fiecare dată”

Ionit Cibotariu

Deși a fost o muncă grea ca pianist debutant. Mai ales dacă ai visul de a cânta într-o zi pe mari scene. Cibotariu a exersat în fiecare zi, câteva ore pe zi. A fost cam tot ce a făcut. „Mi s-a părut dificil în copilărie”, recunoaște el. „La un moment dat chiar am vrut să renunț, dar tatăl meu m-a convins să continui.” După școala de muzică din localitate a urmat cea din Constanța și prestigiosul colegiu de muzică George Enescu din București. „Am fost admis acolo când aveam paisprezece ani, iar în acea perioadă am devenit din ce în ce mai împletit cu scena muzicală. Așa am început să particip la primele mele concursuri. Mi s-a părut extrem de stresant. Îmi era atât de frică să nu fac greșeli. Cu toate acestea, este cel mai bun exercițiu: a fi pe scenă în circumstanțe stresante. Asta te face mai rezistent și mai puternic ca muzician de fiecare dată.”

Pauza de pian

Munca grea a dat roade, Cibotariu a câștigat mai multe competiții. Dar și-a luat și tributul: în ultimul an de liceu a căzut într-o depresie care avea să dureze câțiva ani. „Eram bine înconjurat de familie și muzicieni, dar eram încă în modul de supraviețuire. A fost o așteptare lentă ca să treacă.” În acei patru ani a atins rar pianul.

Abia când a ajuns la Geneva printr-o cunoştinţă în jurul vârstei de 22 de ani, focul a izbucnit din nou. A luat lecții timp de un an la Conservatoire de Musique de Genève, dar la scurt timp după aceea s-a mutat în Belgia. „Aici am început din nou de la zero. A trebuit să reconstruiesc totul”, spune el. „Am decis să dau lecții private de pian și asta a mers bine până când a apărut Covid.”

Explorarea sufletului

Atât lecțiile private, cât și micile concerte au fost suspendate și în cele din urmă a mers la serviciile sociale OCMW, în căutarea unui loc de muncă în sectorul artistic. „Nu i-au găsit un loc de muncă ca profesor de pian, dar la un timp după pandemie i-au oferit un loc de muncă la renumitul centru cultural Flagey, ca angajat în culise și catering. Bine, m-am gândit. Poate că nu reușesc să cânt la pian acolo, dar sunt înconjurat de artiști mari și mă uit în culisele unei case mari de concerte. Mai mult, pot practica pianul în orele libere și în principiu pot merge la orice concert. Mi s-a părut foarte motivant. Îmi este greu să explic, dar contextul de aici îmi oferă o putere și o inspirație enormă. Am șansa de a mă compara cu marii muzicieni. Din asta învăț multe despre ce pot face diferit și despre cum mă pot îmbunătăți ca pianist.”

Cibotariu nu doar că merge zilnic pe coridoarele muzicale, dar de când Flagey i-a descoperit talentul, a primit și sprijin profesional. Traiectoria lui se desfășoară din februarie 2024, după pregătire. Flagey crede acum că este timpul să alcătuiască un program de concert și să îl prezinte pe Cibotariu unui public mai larg. Pentru că ambiția de a deveni pianist profesionist a fost prezentă încă de la început.

„Muzica este mult mai mult decât o pasiune pentru mine. Este o necesitate a vieții”, subliniază el. „Pianul este cea mai sinceră formă de exprimare a mea. Fiecare notă pe care o cânt face parte din mine. Fiecare piesă este o explorare a sufletului meu. Dar a deveni pianist profesionist nu este doar un scop, necesită dedicare totală pentru a-mi depăși limitele artistice, a stăpâni instrumentul cu precizie absolută și a transmite puterea emoțională a muzicii. Aceasta este o responsabilitate uriașă de purtat.”